O provocare pentru societatea contemporană este pluralitatea de viziuni și interpretări asupra proceselor istorice, care dă naștere la dezbateri și tensiuni. Pentru a gestiona aceste situații, este necesar să se identifice modalități de dezvoltare constantă a relațiilor sociale, care să respecte logica și argumentele diferitelor sisteme existente. În acest scop, analiza sistemică a mediului social, a interacțiunii dintre actorii sociali sau dintre indivizi și societate, cu consecințele lor cognitive și valorice, pune în discuție problema conflictului la nivel individual și a rolului medierii în viața socială. Medierea, spre deosebire de alte metode asemănătoare, se bazează pe o viziune „ontologică și axiologică esențială, care îi asigură legitimitate și validitate oricărui mod de a înțelege unele dintre conflictele societății” (a se vedea Dumitru A. P. Forescu, Adrian Bordea, Medierea , Editura Universul Juridic, București, 2010,  p 228.), ale individului și ale relației dintre societate și individ, într-un anumit context.

Medierea nu era o practică obișnuită în antichitate, când dreptul privat se baza pe libertatea de voință a părților. Însă, odată cu schimbările sociale, medierea a fost adoptată și în domeniul dreptului public, mai ales în cel internațional. Astfel, începând cu secolul XVII, medierea a devenit una dintre atribuțiile ambasadorului, care folosea această tehnică de comunicare și negociere pentru a rezolva conflictele dintre state. O recunoaștere internațională mai clară, a fost stabilită în Convenția de la Haga din 18 octombrie 1907, la Titlul 2, art.2, unde se afirmă că „se va apela la arme doar după medierea conflictului.” (a se vedea Convenția de la Haga din 18 octombrie 1907). Medierea, ca o formă specifică de interacțiune umană, a fost și este studiată din perspective multiple, care implică filosofia, sociologia, pedagogia, dreptul și științele politice. Aceste discipline au încercat să înțeleagă mecanismele medierii în diferite domenii ale vieții sociale și să construiască un model teoretic care să cuprindă diversitatea situațiilor în care medierea poate fi aplicată. Medierea este o practică democratică care valorizează puterea solidarității și comunicării și care poate preveni sau rezolva conflictele în mod pașnic. Medierea presupune dialog, negociere și conciliere între părțile implicate într-un conflict, fie el individual sau colectiv. Medierea se bazează pe legea medierii, care reglementează condițiile și procedurile de desfășurare a acestei activități. Medierea este o alternativă la alte mijloace de soluționare a conflictelor, cum ar fi războiul, care distrug resursele comunitare.

Medierea este rezultatul interacțiunii dintre diferite domenii și practici pluridisciplinare, constituind o paradigmă care oferă o perspectivă integratoare asupra realității și comportamentului uman. Ca și alte paradigme, precum: timpul, spațiul, comunicarea, paradoxul, informația, globalizarea, etc., medierea combină elemente provenite din mai multe discipline, generând „o înțelegere mai complexă și mai nuanțată a lumii.” (a se vedea Solomon Marcus, Paradigme universale, Editura Paralela 45, Pitești, 2005). Medierea este o practică milenară, care a devenit social relevantă numai în ultimele trei decenii. Se presupune că modelul american din anii ’80 ( a se vedea Constantin Mihăilescu, Evoluția conflictului și medierii conflictului în viața socială [II], Revista Medierea online. București, România) a fost preluat și modificat în Europa, generând și conceptul ADR (Alternative Dispute Resolution).

Anii ’90 au reprezentat perioada de creștere accelerată a medierii și a ADR-ului în general. În Europa, medierea a fost oficializată sub această formă organizată prin Recomandarea CE 1/1998 a Consiliului Europei referitoare la utilizarea medierii în domeniul dreptului familiei, cu accent pe situațiile care implică minori. ( a se vedea  Recomandarea CE 1/1998 a Consiliului Europei referitoare la utilizarea medierii în domeniul dreptului familiei) Acest act inițiator a fost urmat de Recomandarea CE 19/1999 referitoare la utilizarea medierii în domeniul penal (a se vedea Recomandarea CE 19/1999 referitoare la utilizarea medierii în domeniul penal), apoi de Recomandarea CE 10/2002 referitoare la utilizarea medierii în domeniul civil. (a se vedea Recomandarea CE 10/2002 referitoare la utilizarea medierii în domeniul civil). Prin Directiva CE/52/2008 (a se vedea Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului, privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială), toate Statele Membre au fost practic obligate să promoveze medierea în cauzele civile și comerciale, unde există adesea diferențe de sistem juridic între părți, adică transfrontaliere.